Răspuns

Vorbirile și tăcerile noastre urmează marea. Impetuoși ca fluxul, neputincioși ca refluxul... Mareele, cu alternanța lor între îndrăzneala (alteori nesăbuința) de a inunda țărmul și sfiinciunea (alteori înțelepciunea) retragerii către sine, sunt parabola dialogului nostru, a cărui cadență potrivită o căutăm până la sfârșit. Modelând în forme originale aceeași substanță, cu adevărat imprevizibili rămânem doar pentru cei care nu cunosc legile adâncului. Și totuși e drept că fiecare mare are legile ei și adâncimile ei abisale.
Gălăgioasă întotdeauna la suprafață și la țărm, și judecată în consecință, marea rămâne pururi simplă și incomplet descoperită. De aceea

Când m-asculți cum vorbesc, intuiește cum tac,
Tăcerea-i veșmânt ce peste cuvinte-l îmbrac.
Când sunt val, sunt și spumă și adânc înghețat,
Sunt aici, dar și-acolo un alt ochi m-a aflat.

Nu-s mister, nu sunt taină, nici secret încriptat
Sunt doar apă, oglindă ce reflectă treptat
Ce sunt eu? Sunt mulțimea din ochiul uimit
Mă cunoști când mulțimea îți pare un om la privit.