Am meditat la împlinire

(Pentru cei care își evaluează adesea măsura de succes și împlinire și o fac cu teamă...)
Dacă întrebi în jur ce înseamnă om mare o să înțelegi cât de mari sunt diferențele dintre noi. Vei auzi de inventatori, savanți, laureați, milionari, filantropi, artiști, sportivi, lideri, mediatori, clerici, reformatori, misionari, eroi, sau personaje surprinzător de mediocre (ca și frumusețea, și ”mărimea” unui om se găsește în ochii privitorului). Despre unii dintre aceștia poate mai știai câte ceva, despre cei mai mulți auzi pentru prima dată în viață. (Câte nume recunoști din lista celor mai importanți zece inventatori? Thomas Edison, Nikola Tesla, James Watt, Alexander Graham Bell, Sir Christopher Cockerell, Sir Clive Sinclair, Sir James Dyson, Alex Moulton, Dean Kamen, Tim Anderson - conform Inventor Resource)

În fața ”mărimii” unui om te încearcă variabil admirația, respectul, recunoștința, inspirația. Culmea e că te încearcă și uitarea. Dacă îți construiești împlinirea în viață pe memoria celorlalți, ți-ai așezat moștenirea pe nisipuri mișcătoare. Și asta pentru că nu ne putem forța menirea. Cred că menirea noastră nu este să fim ținuți minte!

Și atunci? Sub impactul acestei tușe apăsate a efemerității, predic eu oare demobilizarea și nihilismul, platitudinea și neimplicarea socială sau deșertăciunea cercetării și a aportului la progres? Vreau oare să așez o amprentă cinică asupra celor mai dragi sentimente și năzuințe care ne îmbată spiritul cu energizantul emoțional atât de necesar dinamicii vieții și fericirii?
Dar voi ce ați face? Nu i-ați lua sticla de la gură bețivului care tânjește după feeria creației unei lumi prietenoase din aburii alcoolului? Nu ați căuta să vindecați pe împătimitul sexual, care își construiește lumea din fanteziile lui? Și nu ați lupta să-l obișnuiți cu singurătatea pe cel care caută obsesiv mulțimile pentru a-și întreține simțământele de vivacitate și utilitate, identitate? Adică, nu ați lua drogul din mâna celui care caută să se refugieze în drog? Dacă nu suntem atinși iremediabil de indiferență, vom rezona...

Legătura tuturor celor de mai sus este că la sfârșit toți avem o clipă de sinceritate. Când toate realizările (în spatele cărora ne ascundem automotivator îndoielile, temerile sau anticipările sumbre) vor fi puse în perspectivă de infinitul neființei (vorbesc dpdv al naturalismului), cum rămâne cu împlinirea? Dacă un om ar închide fericit ochii pe patul suferinței sale, mângâiat de premiul Nobel sau de laurii vreunei olimpiade, de miile de case construite pentru săracii fără nume sau de schimbarea cursului istoriei chiar... ar trebui neapărat să aflăm, în ecuația fundamentală, ce valoare a dat el necunoscutei sensului vieții. Sunt câteva variante de răspuns. Realismul agnostic sau ateist mi se pare mai degrabă resemnare. De către ei, năzuința religioasă în mai mult decât concretul istoric, probabil e numită imaginație. Și totuși, ființa mea tânjește să creadă că e mai mult. Cine a pus în mine dorul acesta? Dacă e doar un vis născut din neputința de a accepta că totul se sfârșește la moarte, atunci de ce ateistul își dorește să fie ținut minte? Nu e tot o dovadă a năzuinței de mai mult?

Și mă întorc la menire. Naturalismul îmi sugerează că menirea mea este să contribui la progres, să fiu împlinit făcând cât mai mult (dar cine poate să-mi spună și ce e cu adevărat semnificativ?) și să accept că nu există alt sens. Îmi sună mai degrabă a rol, menirea pare a cuprinde mai mult. Și dacă această menire ar fi să găsim sensul ultim, să-l trăim și să le facilităm această descoperire tuturor celor cu care intrăm în contact (fără să abandonăm contribuția la cunoaștere și progres)? Dar există? Și parcă aud cum mi se spune: cine garantează că există, ca să-l căutăm? Naturalismul sugerează că resemnarea e preferabilă deziluziei. De acord. Dar e sigur că la capătul căutării e deziluzia? Și de cele mai multe ori din păcate, de aici, noi, cei de rând, devenim pioni și public, audiență pentru ”specialiști”. Specialiștii afirmării și specialiștii negării. Iar noi evaluăm realitatea pe baza retoricii sau autorității lor...

E adevărat că astăzi știm destule ca să putem pune la îndoială, dar mi se pare mie că știm prea puține ca să nu credem...