Uimirea cu privire la tăcere

În general, tăcerea nu este o plantă pretențioasă. Tăcerea este perfect adaptabilă la cele mai multe soluri (chiar și la cele total nefertile pentru plante cum sunt de pildă dragostea, răbdarea, bunăvoința...). Cu toate acestea, tăcerea poate să nu fie deloc o buruiană, așa cum sunt desigur minciuna, vorbirea de rău, invidia. De aici uimirea cu privire la tăcere. Poate fi viciu, poate fi virtute...

Să le luăm pe rând. Tăcerea sălbatică are o mulțime de soiuri înrudite. Deși există particularități, toate aceste soiuri au în comun creșterea tipică a buruienilor pe soluri necultivate sau neîngrijite. Unele soiuri ale tăcerii sălbatice produc otrăvuri periculoase și nu puțini au avut de suferit din pricina tăcerii comodității, tăcerii lașității, tăcerii insinuării, tăcerii ipocriziei, tăcerii conspirației. Dar astăzi nu ne vom ocupa de ele și, oricât de util sau spectaculos ar fi studiul lor, nu ne vom ocupa nici de tăcerea vinovăției, și nici măcar de tăcerea înțelepciunii.

Poate veți spune: Și atunci, ce a mai rămas? Ce soi al tăcerii ar mai putea să existe? Mă gândesc la cel mai plăpând, firav, sensibil și pretențios soi al tăcerii, considerat de mulți ca fiind dispărut sau pe cale de dispariție, ori un produs al ingineriei genetice... O veritabilă floare de colț, tulburătoare și misterioasă, rezistentă în mediul ei și neadaptabilă în vreun alt mediu: tăcerea credinței.
E prea mult zgomot pe pământul ăsta. Prea multe argumente, justificări, minciuni, bârfe, prea multă teamă și prea mult teatru. Virtuți încă există, dar, în lipsa credinței, ne creștem virtuțile în soluri artificiale și ne plângem că nu mai au același gust... Religia nu este înțeleasă și pare desuet dacă este despuiată de veșmântul ei de slavă: unicitatea vieții trăită prin credință. Într-adevăr un creștinism al dedublării este dizgrațios, inutil și patetic pentru cinismul societății noastre seculare.

Religia adevărată este credința lui Isus Hristos, încrederea lui absolută în Tatăl, cu care dialoga deseori în puterea nopții tocmai pentru ca în orice aspect al vieții Sale să nu fie singur. De aceea a putut să spună: Cel ce M-a trimis, este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut (Ioan 8:29). Tăcerea credinței este tăcerea lui Isus în fața reinterpretării malițioase a cuvintelor și comportamentului Său, în fața conspirației împotrivitorilor, în fața păcatului ascuns al lui Iuda, în fața torturii și a morții. Tăcerea credinței nu este tăcerea eroismului, bravadei sau demnității, cum, deopotrivă nu este tăcerea resemnării. Să taci înaintea Domnului și să nădăjduiești în El (Psalm 37:7) înseamnă să înțelegi nenecesarul intervenției proprii atunci când problema este în sarcina lui Dumnezeu. Și nu vreau să spun că tăcerea credinței este tăcerea ignoranței sau a pasivității, ci liniștea care se așterne atunci când ai făcut tot ce ți-a spus El să faci și ești sigur că El va face tot ce a spus că va face!