Am văzut odată un film care mi-a angajat emoții sensibile, de care apoi și-a bătut joc. A fost o situație în care mintea mea refuza să creadă că filmul s-a terminat așa. A urmat faza frustrării, când am realizat că am fost prostit împreună cu personajul. În general, scenariile de film mi se păreau ușor de intuit, de aceea m-am simțit cu atât mai umilit cu cât nu avusesem nicio bănuială despre adevăratul epilog. Mi-am dat seama că lumea se schimbă mai mult și mai repede decât mi-am imaginat. Sentimentele umane sunt într-un soi de involuție. Sub flamura expresiei artistice dăm viață tot mai multor deviații. Căpătasem deja, din lecturile anterioare și nu doar din ele, percepția că adesea creațiile sunt fleurs du mal... Dar dacă morala este evident superioară meschinăriei, înșelăciunii sau ipocriziei pe care le deplângem, v-ați întrebat vreodată de ce nu există o evoluție naturală înspre o morală voluntară, neimpusă prin legi sau tabuuri? De ce, în cursul firesc al lucrurilor, asistăm la mai multă promiscuitate și la accentuarea discrepanțelor dintre puternici și neputincioși?Am găsit răspuns în realitățile mici. În ziare, în reviste, pe net, la TV, în bar, în cârciumă, pe șanț, la câmp, la bere, la mici, la meci, la partid, în parlament, în congres, în biserică tendința este să ne concentrăm asupra frustrării și criticii... ȘI CEL MAI RĂU: cam doar asta vorbim, privim, citim, gândim. Și e rău, tocmai pentru că există și altceva. Altfel de oameni, altfel de cărți, altfel de bloguri, altfel de muzică, altfel de discuții. Nu sunt mediatizate dar nu sunt insuficiente. Premisa este că deși există atâta nedreptate în jurul nostru, nu trebuie să fim părtași la ea, nu e nevoie și nu e benefic să vorbim despre nedreptatea și despre răutatea care sunt în lume. Motivul e simplu, ca orice idee mare: Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine (Romani 12:21). E un principiu vital, singurul care poate inspira o morală veritabilă, intrinsecă și absolută.
Iată câteva lucruri la care cred că merită să ne gândim atunci când interacționăm unii cu alții:
* Nu e benefic să începi să expui îndoielile și încercările tale, pentru că atunci când le exprimi devin mai mari, și cu cât insiști asupra lor pentru a primi empatia după care tânjești, cu atât vei suferi mai multe dezamăgiri și încercări.
* Prezintă lucruri care pot inspira și trezi năzuințe, în loc de frustrare și dezamăgire. Dacă mintea ți-e înălțată prin contemplarea adevărului și a perspectivei lui Dumnezeu asupra lumii, oamenilor și relațiilor, vei fi uimit să descoperi cât de constructiv poți vedea lucrurile.
* Dacă vei încerca doar să joci un rol pozitiv, nu uita: cuvintele nu pot fi controlate în totalitate, pentru că se nasc din influența care domină mintea și inima. De multe ori tu nu realizezi în dreptul cuvintelor tale ceea ce este evident pentru unii dintre cei care te ascultă. Doar autenticitatea rezistă.
* Vorbirea impulsivă, indiferența, suspiciunea, prejudecata nasc reacții de același tip în interlocutor.
* Nu rosti niciun cuvânt tăios, sever sau critic. Printr-o atitudine vehementă, te vei răni singur. De asemenea, asprimea ta determină minciunile celorlalți.
* Nu lăsa să se strecoare în glasul tău nicio urmă de dispreț, nici atunci când ești convins că e de disprețuit. De multe ori, nu mai apuci să înțelegi că ai greșit.
* Cuvintele sunt mai mult decât o reflectare a caracterului, ele au puterea de a ne modela caracterul. Suntem influențați de propriile noastre cuvinte. Sub impulsul de moment dăm glas geloziei sau impresiilor rele, exprimând lucruri pe care nu le credem cu adevărat, dar cuvintele acționează asupra propriei gândiri. Intri într-un proces al autojustificării, impresiile se vor corela și vei ajunge să crezi ceea ce afirmi.
* Cu cât vei vorbi mai mult despre bine, cu atât vei vedea în jur, mai ușor, binele. Privind la partea luminoasă a lucrurilor, descoperim suficiente motive pentru a fi bucuroși și fericiți.
9 comentarii:
Interesant. Stii ce cred eu despre atitudinile despre care spui tu ca le-ai gasit in partid, in parlament si in biserica? Ele ne-au fost insuflate de mici, picatura cu picatura, prin imaginea distorsionata a unui Dumnezeu care spinteca burtile femeilor insarcinate. Personal mi-a fost groaza de Dumnezeu ani de zile. Acum nu-mi mai este decat putin frica. Sa-ti spun de ce. Pentru ca m-am gandit foarte serios daca chiar mi-as dori sa fiu in lumea care se preconizeaza sa urmeze. Daca astea sunt lucrurile pe care ar trebui sa le accept ca sa ajung acolo, atunci nu, multumesc. Dar, hei, nu eu am facut teologie...Eu n-am dreptul sa-l prezint pe Dumnezeu, asa cum il inteleg eu, nu? Acesta este apanajul celor cu scoli inalte.
Dacă faci bine, ești bine primit (Gen 4:7), Q. Nu știu cum e în biserica ta, dar așa e pe acest blog. Ai voie să te exprimi și ai voie să te bucuri de aprecierea și reacțiile celorlalți. Comentariul tău vine sub un articol a cărui parte esențială e A DOUA. Tu te concentrezi cu comentariul pe prima parte (exact împotriva apelului meu).
Norel Iacob: "Nu lăsa să se strecoare în glasul tău nicio urmă de dispreț, nici atunci când ești convins că e de disprețuit. "
David, Psalmul 15: "El [cel neprihănit] priveşte cu dispreţ pe cel vrednic de dispreţuit."
Sunt perfect de acord cu tine. Incercam, doar, sa atrag atentia asupra unor posibile cauze. Am o curiozitate, totusi: cum se aplica principiul "...biruiti raul prin bine..." in cazul in care sa spunem ca esti martor la un viol sau la o talharie?
Şi normal.
Domnul a exprimat aceasta în 2 cuvinte:
"Bucuraţi-vă întotdeauna".
La Domnul tot e clar şi simplu.
Apoi El a aprofundat acest ghînd:"Rugaţi-vă neîncetat.
Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi". - 1-Tes.5:16-18
Bucurie e strîns legată cu mulţumire. Dacă nu eşti mulţumit nu poţi fi bucuros. :)
"Bucuraţi-vă întotdeauna"! = Fiţi mulţumiţi!
Mulțumesc pentru conexiune Dix. Putem începe o analiză mai amplă a versetului 4 de la câteva considerații generale. Psalmul 15 este o enumerare a calităților omului neprihănit, și afirmația ”el privește cu dispreț pe cel vrednic de disprețuit” este una dintre aceste calități. Atitudinea disprețuitoare față de oameni nu este prezentată de Biblie ca o calitate a creștinului.
”A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi...” Luca 18-9. Viața unui vameș era desigur demnă de dispreț, totuși, disprețuirea omului e condamnată de Isus.
Disprețul la care face referire David are legătură mai degrabă cu discernământul spiritual care îl face pe neprihănit să înțeleagă cine e vrednic de dezaprobarea lui Dumnezeu și cine e vrednic de cinstire. Este vorba de virtutea de a nu te uni cu omul stricat, dar eu nu înțeleg în contextul Bibliei că aceasta include un comportament prejudicios la adresa acestuia.
În plus, Scriptura ne îndeamnă să nu judecăm, ceea ce înseamnă că deși te disociezi de persoanele cu un comportament stricat (vrednic de disprețuit), nu ai dreptul să-l disprețuiești ca om, pentru că nu îi cunoști inima.
Q, binele vine de la Dumnezeu. Într-o situație extremă, binele înseamnă să faci ceea ce Duhul lui Dumnezeu te conduce să faci pentru a contracara răul. Dacă nu suntem conduși de Duhul lui Dumnezeu, atunci discuția devine aproape imposibilă. Răspunsul meu este general pentru că discuția nu poate fi particularizată decât pe spețe și, oricum, avem de-a face cu una dintre temele clasice de etică.
Ce faci tu acum se cheama omiletica. Dar n-am cum sa te judec pentru asta :D. Oricum, spre deosebire de alte persoane tu mai si dai raspunsuri din cand in cand. :)
Q, nici eu nu am de ce să te judec dacă așa înțelegi tu. Dar pentru ceilalți (dacă tu te îndoiești), am o adăugire la ultimul meu comentariu: biblic vorbind (și neomiletic), viața creștinului renăscut este bazată pe călăuzirea Duhului Sfânt. În Noul Testament există doar două categorii de oameni: firești și duhovnicești.
Adesea, însă, viața religioasă este privită mai mult din perspectivă umană. Spunem că vrem să vadă și ochii noștri niște oameni etici (sau ”principiali”) și morali (sau ”creștini adevărați”) - adică exemple, deși practic fiecăruia îi găsim slăbiciuni - dar suntem extrem de nefamiliarizați cu calitatea fundamentală a creștinului din Noul Testament - ”umplut de Duhul Sfânt”. O percepție a mea este că subiectul stârnește precauții și rezerve: ”să nu fim mistici, să nu abdicăm de la rațional, Duhul Sfânt ne conduce pe toți” (că doar suntem în biserică). Și: ”lasă frate, nu ne lua cu Duhul Sfânt (care nu se vede și nu știm noi cine și cum îl are sau cum lucrează), noi aici suntem... care sunt normele de aplicat?” Și uneori cu vădită siguranță: ”practică, nu teorie!”. Trag nădejde că e mai vizibil acum absurdul acestei inversiuni - asocierea Duhului Sfânt cu teoreticul și a normelor cu practicul!
Ei și acum teologic (în sensul cel mai demn al cuvântului), ca student al Bibliei, nu pot renunța la mesajul convingător și tulburător al Noului Testament că prezența reală și concretă a Duhului Sfânt este cheia înțelegerii modului în care un creștin renăscut trăiește zilnic, își rezolvă dilemele și află voia lui Dumnezeu cu privire la el în situațiile prin care trece.
Trimiteţi un comentariu