(din seria Definiții practice)Instinctiv, toți căutăm fericirea. Câți, unde, cum și dacă au găsit-o cu adevărat, rămâne clasica problemă a omenirii. Dar pentru că subiectul rămâne de interes, mă exprim și eu din ce am înțeles până acum...
Fericirea este armonie. După cum armonia muzicală este concordonța concomitentă dintre anumite sunete, fericirea este rezultatul activității armonioase a tuturor ”sunetelor”-capacităților fizice și intelectuale ale ființei noastre. Cu cât aceste capacități sunt mai dezvoltate, și cu cât relațiile dintre ele sunt mai bine fundamentate pe niște principii clare, curate și nobile, cu atât mai eficient vom experimenta fericirea.
Adesea suntem tulburați de diverse disonanțe cognitiv-afective pe care nu știm cum să le rezolvăm. Disonanţa cognitivă sau cognitiv-afectivă este un disconfort psihologic produs de existenţa a cel puţin două elemente cognitive (informaţii, comportamente, opinii, senzaţii, afecte etc.), care se neagă reciproc. Viața fiind un proces dinamic, tot timpul vor apărea noi cogniții care pot intra în conflict cu vechile cogniții și de aici tulburarea și nefericirea noastră.
Eu cred că nu necazurile sunt prima cauză a nefericirii, nici măcar suferința sau durerea, ci incapacitatea de a rezolva disonanțele cognitiv-afective apărute. De exemplu, când te înșeală un prieten drag, ai de-a face cu un conflict între ceea ce ai crezut mereu despre el și ceea ce ai aflat acum. Această disonanță poate face ravagii în inima ta dacă nu știi cum să o rezolvi. De asemenea, un necaz, o boală, moartea cuiva drag pot crea disonanțe cognitive cum ar fi:
- alături de cel decedat eram fericit - el nu mai este acum...
- Dumnezeu e iubire - acum când sufăr, nu văd iubirea lui Dumnezeu
- totul avea rost – acum nimic nu mai are sens
- corupților le merge bine – mie îmi merge rău
Sunt diferite moduri prin care oamenii își rezolvă disonanțele: a) adaptabil: se adaptează la noua realitate – pe aceștia îi considerăm realiști și ”tari din fire”; b) radical: refuză noua realitate, o neagă pentru a nu-și strica echilibrul, chiar dacă, în anumite cazuri, asta duce la agravarea disonanței pe termen mediu sau lung; c) speculativ: speculează, căutând o soluție care să integreze ambele cogniții; d) imaginativ: creează o lume imaginară, în care dă alte conotații cogniției noi pentru a păstra consonanța.
Să analizăm exemplul prietenului care te rănește. Reacțiile pot fi:
a) asta e, dacă el se poartă așa, îmi văd de treaba mea, viața merge mai departe... bine că știu acum. Nu mai pot avea încredere în el ca mai înainte.
b) nu e adevărat, orice mi-ai spune, nu cred. El e prietenul meu. Nu îmi voi schimba în niciun fel atitudinea față de el.
c) cineva l-a provocat să se poarte așa... el îmi e prieten, deși e clar că m-a înșelat, altcineva sau altceva trebuie să fie motivul. Am încredere în el în continuare și voi căuta să văd care e cauza comportamentului său.
d) comportamentul lui nu înseamnă ceea ce se vede. Faptul că m-a înșelat nu înseamnă că nu ține la mine. În inima lui mă iubește, știu că îi pare rău chiar dacă nu arată sau nimeni nu vede asta. Voi continua să cred în el, pentru că știu eu ce-mi spune inima.
Care reacție ți se pare corectă și de ce? Ce reacții nu sunt bune? Există riscuri și avantaje ale fiecărei reacții? Ce alte posibile reacții vezi?
Atenție, chiar dacă în acest exemplu un tip de reacție poate să nu fie bun, asta nu înseamnă că în toate cazurile acel tip de reacție este neavenit. După ce vom face împreună această analiză, voi merge mai departe cu articolul... într-un episod următor :)
12 comentarii:
Articolul tau e foarte bun! Practic, tu prezinti patru solutii sau strategii de coping la o anumita problema. Eu cred ca fiecare om e diferit si aflat intr-un anumit stadiu de dezvoltare (maturitate emotionala, inteligenta, cunoastere, valori, credinte) si in functie de astea va reactiona. Ce mi s-ar parea mie cu adevarat rau ar fi punctul e) prietenul m-a ranit, ma duc si ma razbun, folosesc violenta fizica sau verbala. Vedem zilnic astfel de comportamente la televizor, la stiri. Celelalte solutii enumerate de tine mi se par, oarecum, inofensive. Cu alte cuvinte, fiecare face cat poate el la un moment dat al vietii lui.
Lore, dacă tot vorbești de stadii de dezvoltare, înseamnă că vezi și o anumită consecutivitate a lor. Ai putea să comentezi și asta?
Eu mă consider o "adaptabilă"...am învăţat că sunt lucruri ireversibile în viaţă..lucruri pe care trebuie să le accept..chiar dacă mie greu sa fac asta....
întotdeauna merg mai departe...îmi spun e ok..am luat o pauză...atunci când mă aşez jos şi plang.
O posibila reactie, sau consecinta, ar putea fi refuzul de a mai avea incredere in oameni.Bazandu-ma pe faptul ca el imi este un prieten foarte apropiat, indraznesc sa am asteptari (rationale); daca nici macar el nu a putut fi onest, atunci cum as putea sa mai am incredere in ceilalti?(desi nu este corect sa generalizam)
Se spune ca de pe urma asteptarilor survine teama si dezamagirea neimplinirii...totusi daca nu am avea anumite principii, am deveni prea permisivi;si daca nu am mai avea nicio asteptare de la celalalt am mai putea creea prietenii profunde? Spun asta pentru ca atunci cand nu te implici afectiv, pierderea ti se va parea neinsemnata...
Cat despre avantajele reactiilor...cred ce poate sa iti fie bine atata vreme cat poti privi totul detasat.
Eu văd aşa: punctul f) - reacţia speculativului:
Speculativul o să încerce mai întâi să vadă dacă într-adevăr e rănit, sau dacă suferă precum un ipohondru. El ştie că uneori ne doare inutil, din cauze care ţin mai degrabă de imaginarul relaţiei decât de fapte. Tinde să creadă că asta se întâmplă atunci când ne e frică să vorbim despre lucrurile care ne vulnerabilizează (alt domeniu în care imaginaţia poate fi la ea acasă - la urma urmei ce înseamnă să fi vulnerabil: oare poţi pierde în faţa unui prieten? şi dacă s-ar dovedi că nu ţi-e prieten, ce ai avea de pierdut în faţa unui străin?)
Apoi, dacă într-adevăr e rană (nu ketchup pe tricou), speculativul va începe să sape ca să afle motivele, şi va cântări cu toate cântarele pe care le are (adică logica şi detaşarea, nu prietenul y, sau prietena w). El o să observe, pe urmă o să gândească, o să se roage şi, înainte să ajungă la concluzii, o să confrunte. Confruntarea e parte a investigaţiei, şi speculativul de bună credinţă o va face cu intenţii împăciuitoare, nicidecum ca ripostă, sau ca reproş. În situaţia ideală, aici se îndreaptă lucrurile. Se află motive, se lămuresc intenţii, se mărturisesc planuri de acţiune, se oferă scuze, etc.
Doar două lucruri mai adaug: Faptul că cineva îmi este prieten nu îl face automat omul perfect, iar eu, dacă îi sunt prieten, nu voi vrea să îl "dezmoştenesc" pentru o greşeală (sau 1000). Şi dacă totuşi a fost ceva intenţionat, e datoria mea de prieten să încerc să îl ajut (dacă pot, desigur) pe cel care mi-a greşit. De-asta detaşarea totală nu mi se pare o soluţie, pentru că seamănă prea mult cu egoismul ca să funcţioneze, iar a-i căuta prietenului scuze fictive, sau a închide ochii orbeşte nu au şanse prea mari să devină rezolvări ale unei probleme reale.
Sunt de acord cu tine, Alina.
De altfel, nici eu nu am gandit-o ca pe o detasare toala.Am legat oarecum detasarea cu solutionarea problemei in prima faza a ei.Adica, sa iti pui ideile in ordine,si sa primeze ratiunea nu sentimentele.Apoi, dupa cum bine ai spus sa urmeze confruntarea cu un duh binevoitor:)
(scuzati greselile de punctuatie+lipsa unei litere :d)
Ce am înțeles eu până acum…
Ceea ce spune Lore este foarte adevărat. Te raportezi diferit, poate chiar la aceeași situație, în etape diferite ale vieții. Poate interveni experiența ”pragului de sus”, asimilarea unor învățături din experiențele altora. Oricum ar fi, ești într-o continuă schimbare pe drumul spre ”mai bine”, spre un caracter cât mai apropiat de modelul pe care ți l-ai ales în viață.
Depinde de noi, cât de repede sau cât de bine vrem să învățăm anumite lecții de viață.
Și spun asta de pe poziția unui muritor care a învățat foarte, foarte greu, dar a învățat.
Nu contează distanța, contează să ajungi la destinație. Deși, ideal este să o iei pe drumul cel mai scurt și cel mai ușor și să înveți cât mai repede.
Oricare ar fi situația nu trebuie să schimbi ce este bun în tine. Trebuie, în primul rând pentru tine, să ai o atitudine cât mai asemănătoare cu a Domnului Hristos.
Nu lăsa ca ceea ce se întâmplă în jurul tău să te schimbe, ci schimbă tu lumea din jurul tău printr-o alegere înțeleaptă.
Știu, te simți trădat, etichetat poate drept prea naiv și departe de ”normalul” lucrurilor dintr-o realitate ireal de anormală.
Poate că prietenul meu merită 1000 de șanse pe care le va folosi pentru a construi ceva bun în viață sau le va trata cu indiferență. E datoria mea să îi ofer și e dreptul lui să aleagă ce face cu ele. De ce gândesc așa? Eu stau înaintea Tatălui ceresc și în calitate de prieten. Așa cum El nu obosește să-mi tot ierte greșelile, și mă simt bine când știu asta*, așa și eu ar trebui să am atitudinea: ”Mă doare ceea ce faci tu și îmi pare rău că te porți așa. Aș vrea să înțeleg. Și chiar dacă nu înțeleg, aș vrea să știi… dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi fi bucuros să te ajut.” Uneori poate nu folosim cuvinte, dar atitudinea noastră spune mult mai mult.
*nu mă refer la atitudinea ”pot să greșesc că Domnul oricum mă iartă”. Lucru care este total greșit și atunci când ne raportăm la ceilalți.
Paradoxal... se caută fericirea acolo unde nu este și sunt oameni nefericiți din cauza unor lucruri care nici măcar nu aduc fericire.
Soiul meu preferat de fericire:
Fericirea copilărească, pe care am găsit-o în râsul cristalin al nepoatei, în vorbele ei ”codificate” dar sincere, în bucuria fiecărei întâlniri și în zâmbetele copiilor care vin și poposesc pentru o vreme în viața mea.
Și-ar mai fi un soi...
...e frumoasa floare (on the picture) :)
Da, sunt multe disonanţe, necazuri, descurajeri in viaţa noastră.
Ca creştină eu reacţionez astfel.
Eu am un mottou:
"În viaţa creştinului nimic nu este întâmplător (la întâmplare)".
Şi la fiecare disonanţe, necaz, eşec de planuri şi aşteptări eu spun: "Doamne, ştiu că nimis nu este întâmplător în viaţa creştinului. Ce vrei Tu să mă înveţi prin aceasta situaţie?"
Eu învăţ, cresc, mă intăresc şi merg înainte încă cu o experienţă câştigată cu Dumnezeu şi cu o lecţie învăţată.
E un remediu bun împotriva necazurilor şi descurajerilor şi un remediu bun pentru întărirea relaţiilor cu Dumnezeu şi creşterea spirituală.
E ciudat dar ma recunosc in toate cele patru reactii afisate atunci cand e vorba de cineva drag... . Le parcurg pe toate.:)Intr-un final,ma adun si stau de vb cu el(ea).
Trimiteţi un comentariu